broască (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)broáscă (-ște), s. f. –
1. Animal amfibiu batracian. –
2. Nopal (Opuntia ficus indica). –
3. Broscuță (sublinguală). –
4. Încuietoare la ușă; gaura cheii. –
5. Rindea lungă. –
6. Clin. –
7. Piese, organe sau părți ale unor ansambluri determinate, care servesc la susținerea altor piese, cum sînt suportul axei roții hidraulice; capitelul coloanelor, în construcțiile specifice. –
Mr. broască, megl. broască „broască țestoasă”.
Lat. *
brosca (Pușcariu 221; REW 1329; Candrea-Dens., 183; DAR);
cf. alb. breskë, it. rospo (
mil. arezz.
brosco), ladin.
rusk. Cuvîntul a fost considerat la început autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 8; Cihac, II, 714), sau
der. din
gr. βρόθαϰος (Crețu 309). Pentru evoluția semantică de la „broască” la „încuietoare”,
cf. Rohlfs,
Quellen, 52 și Iordan,
BF, VI, 169; imaginea broscuței este proprie și
sp., ca și
fr. grenouillette, it. ranella. Din
rom. a trecut în
ngr. μπράσϰα (Meyer,
Neugr. Studien., 77; Murnu 36),
săs. bruaskë. Der. broscan, s. m. (broască);
broscănesc, adj. (de broaște);
broscar, s. m. (poreclă dată persoanelor care mănîncă broaște);
broscărie, s. f. (apă cu multe broaște);
broscărime, s. f. (cantitate de broaște);
broscaș, s. m. (
tîmplar, dulgher);
broschiță, s. f. (broderie cu fire în culori);
broscoaică, s. f. (broască);
broscoi, s. m. (broască; copil mic mucos;
Arg., pistol);
broscos, adj. (care are broaște din belșug);
broștesc, adj. (de broaște);
broștește, adv. (ca broaștele);
broștet, s. n. (cantitate de broaște).