broancă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)broáncă (broánce), s. f. – contrabas.
Bg. brŭmčă „a zumzăi, a fredona”,
brŭmčilo, *
brŭnčka „
drîmbă”, Giuglea.
Dacor., III, 591-4, propunea
lat. *
bromica; și Drăganu,
Dacor., IV, 747, pleca de la
sl. brǫkŭ, ceh. brouk „gîndac”.
broancă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)broancă f. un fel de lăută sau violină (în Banat). [Origină necunoscută].