breton (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BRETÓN1, bretoane, s. n. Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă. – Din
fr. [à la]
bretonne.breton (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BRETÓN2, -Ă, bretoni, -e, s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. Persoană care face parte din populația de bază a peninsulei Bretagne (Franța), descendentă a vechilor celți.
2. Adj. Care aparține bretonilor
2 (
1), privitor la bretoni
2.
3. S. f. Limbă celtică vorbită de bretoni
2 (
1). – Din
fr. breton.breton (Dicționar de neologisme, 1986)BRETÓN s.n. Păr lăsat pe frunte și tăiat drept. [< fr.
breton].
breton (Marele dicționar de neologisme, 2000)BRETÓN1 s. n. păr lăsat pe frunte și tăiat drept. (< fr.
/à la/ breton)
breton (Marele dicționar de neologisme, 2000)BRETÓN2, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Bretagne (Franța). ◊ (s. f.) limbă indo-europeană din familia celtică, vorbită de bretoni. (< fr.
breton)
breton (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)BRETON [brətɔ],
André (1896-1966), poet și eseist francez. Teoretician și principalul animator al mișcării suprarealiste („Manifestul suprarealismului”, 1924). Operele sale se disting prin strălucirea verbală, imaginea insolită, simțul cadenței („Nadja”, „Vasele comunicante”, „Dragoste nebună”).
breton (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BRETÓN, bretoane, s. n. Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă. –
Fr. [à la]
bretonne.breton (Dicționaru limbii românești, 1939)*bretón, -ă s. și adj. Din saŭ ca din Bretania. S.n., pl.
oane. Forma păruluĭ tăĭat scurt și lăsat pe frunte, cum purtaŭ femeile pe la 1880.
breton (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bretón1 (nume etnic)
adj. m.,
s. m.,
pl. bretóni; adj. f.,
s. f. bretónă, pl. bretónebreton (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bretón2 (pieptănătură)
s. n.,
pl. bretoáne