bragagiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BRAGAGÍU, bragagii, s. m. Persoană care face sau vinde bragă. –
Bragă +
suf. -agiu.bragagiu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BRAGAGÍU, bragagii, s. m. Persoană care face sau vinde bragă. – Din
bragă +
suf. -agiu.bragagiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bragagíu (
înv.)
s. m.,
art. bragagíul; pl. bragagíi, art. bragagíii (-gi-ii)bragagiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bragagiu m. cel ce face sau vinde bragă.
bragagiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BRAGAGÍU, bragagii, s. m. (
Înv.) Persoană care face sau vinde bragă. —
Bragă +
suf. -agiu.bragagiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)bragagíŭ m. (d.
bragă). Care face saŭ vinde bragă. – Fem.
bragagiță saŭ
gĭoáĭcă.