bolf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bolf (-fe), s. n. – (
Trans.) Bloc de piatră, stîncă. Origine incertă. Ar putea fi formație regresivă, bazată pe cuvîntul următor, caz în care ar aparține unei rădăcini este cel de „masă informă și moale”, care nu se potrivește cu accepția
bolf. S-ar putea presupune un
sl. *
bolŭvŭ, de unde
sl. bolŭvanŭ (‹
rom. bolovan). Fonetismul ar fi normal,
cf. vătaf, vîrf. Dificultatea constă în faptul că se admite în general că
bolŭvanŭ nu este cuvînt
sl., ci de origine persană,
cf. bolovan; însă această supoziție nu este decît o simplă ipoteză. În orice caz, trebuie să le excludem, pentru
rom., der din
lat. bulbus (Diez,
Gramm., I, 26; Koerting, 1637;
cf. Densusianu,
Rom., XXXIII, 275). A. Scriban pornește de la
rut. boljfa „tumoare”, care pare a proveni din
rom., și de la
bg. bolka „suferință”, cu care probabil nu are nici o legătură. Giuglea,
Contributions, 12, indică
mag. bolha „purice”; și Drăganu,
Dacor., V, 334,
mag. golyva „ciupercă, iască”.