boinic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bóinic (bóinică), adj. – (Înv.) Războinic, viteaz.
Sl. bojnikŭ, de la
boji „război”,
cf. sb. bojnik (DAR).
boĭnic (Dicționaru limbii românești, 1939)bóĭnic m. (vsl.
boĭnikŭ, sîrb.
bojnik, luptător [d.
boĭ, luptă], de unde și ung.
bajnok, luptător, bojnyik, tîlhar. V.
războĭnic).
Vechĭ. Rar azĭ. Atlet, pehlivan, luptător (Negustoriĭ care se duceaŭ la Galațĭ cu căruțele aveaŭ tocmițĭ boinicĭ ca să-l apere de tîlharĭ).
Fig. Bătăuș, scandalagiŭ: ajunsese boĭnicu satuluĭ!