bicaș (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BICÁȘ s.n (
Reg.) Cremene; cuarț. –
Magh. béka-só.bicaș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bicáș (-și), s. m. – Cremene. –
Var. bicaz, ghigășel, bigășel, bigășea. Mag. békasó (Cihac, II, 482). Se folosește numai în
Trans. și
Mold.; de aici toponimul
Bicaz.bicaș (Dicționaru limbii românești, 1939)bicáș n., pl.
e și
urĭ (ung.
beká-só, cuarț, propriŭ zis „sarea broaștei”).
Trans. Mold. Cŭarț. Nisip alb p. fabricarea sticleĭ (CL. 1924, 518).
Maĭ rar. Cremene. S.m. Bulgăre (
petricică) de cŭarț:
a arunca cu bicașĭ. – Și
bicaz (de unde și numele satului din județu Neamțu), pl.
jĭ (cînd e vorba de bulgări). – Dim. -
șel, -jel, pl.
eĭ, petricică, bobiță. Pop.
ghi-. – În Trans. și
beĭcă (ung.
béka-), pl.
ĭ, cuarț.
bicaș (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)bicáș, -i, (bdicaș, bghicaș), s.m. –
1. Loc cu pietriș mult; pietriș.
2. Cremene; piatră albă de râu („care se găsește din belșug în pârâul Bistrița”), cu care olarii (din Săcel) lustruiau vasele de ceramică nesmălțuite și arse la roșu (I. Pop 1970; v. și Dăncuș 1986: 79). Bicaz, toponim în Maramureș. – Din magh. békasó „sarea-broaștei” (MDA).