bici (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BÍCI, bice, s. n. (Adesea
fig.) Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băț, cu care se lovesc sau se îndeamnă animalele să meargă. ♦ Lovitură dată cu obiectul descris mai sus. [
Var.: (
reg.)
zbici s. n.] – Din
sl. biči.bici (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bíci (bíce), s. n. –
1. Obiect din împletitură de curele cu care se lovesc sau îndeamnă animalele să meargă. –
2. Lovitură dată cu acest obiect.
Sl. bičĭ de la
biti „a lovi” (Miklosich,
Lexicon, 22;
Slaw. Elem., 14; Cihac; Berneker 56);
cf. bg. bičŭ, sb.,
cr.,
ceh.,
rus. bič, pol. bicz. Cf. și
băț. Der. biciui, vb. (a bate cu biciul);
biciuială, s. f. (bătaie cu biciul, flagelare);
biciuitor, adj. (care biciuiește);
biciușcă, s. f. (bici). Din
rom. provine
săs. bitsch. Ngr. βίτσα și
alb. bisk se trag direct din
sl. (
cf. G. Meyer, 34).
bici (Dicționar de argou al limbii române, 2007)bici, bice s. n. (deț.) infractor aflat la prima condamnare.
bici (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BÍCI, bice, s. n. (Adesea
fig.) Obiect cu care se îndeamnă la mers animalele, alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băț. ♦ Lovitură de bici. [
Var.: (
reg.)
zbici s. n.] – Slav (
v. sl. biči).bicĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)bicĭ n., pl.
e (vsl. bg. rus.
bičĭ). Vargă de care e legată o
fășie de
pele de bătut vitele.
Fig. Pacoste, flagel, calamitate:
Attila a fost bicĭul lui Dumnezeŭ. – În Mold. Trans. rar și
zbicĭ. V.
harapnic, pil, puhă, cnut, nagaĭcă, gîrbacĭ.bici (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bici s. n.,
pl. bícebici (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BÍCI, bice, s. n. (Adesea
fig.) Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băț, cu care se lovesc sau se îndeamnă animalele la mers. ♦ Lovitură dată cu obiectul descris mai sus. — Din
sl. biči.