bau (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BAU interj. Cuvânt cu care se sperie, de obicei în glumă, copiii. – Onomatopee.
bau (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)báu interj. – Se folosește cu intenția de a surprinde sau a speria. Este creație expresivă, care se folosește atît în forma simplă, cît și repetată,
baubau; cf. ngr. μπάμπουλα,
calabr.,
sicil. babbau, germ. Wauwau. În limbajul copiilor de la oraș se folosesc mai cu seamă:
bau, interj.;
bau, s. m. (lupul, sperietoarea) și
baubau, s. m. (speriatoarea, măgăoaia), acesta din urmă poate datorită influenței numeroaselor dădace de origine germană. Forma reduplicată s-a redus uneori la
babau(ă), s. m. și
f. În nordul
Trans. se folosește
a băuna, vb. (a urla), care pare a depinde de aceeași sursă expresivă. Totuși, Pușcariu,
ZRPh., XXXIII, 232 (urmat de REW 1001 și DAR) îl derivă din
lat. *
baubŭlare, și acesta din
baubāri (
cf. sard. baulái „a lătra”); dar ipoteza pare inutilă, și fonetismul prezintă dificultăți. După Pascu,
Beiträge 8,
a băuna ar fi produsul unei contaminări a
lat. baulare cu verbe de tipul
mieuna, scheuna.bau (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BAU interj. Cuvânt care imită lătratul câinelui, urletul lupului și cu care sperii, de obicei în glumă, pe un copil. – Onomatopee.
bau (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bau interj.bau (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bau ! int. cu care se sperie copiii.
bau (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BAU interj. Cuvânt cu care se sperie, de obicei în glumă, copiii. — Onomatopee.