bahnă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)báhnă (báhne), s. f. – Loc mlăștinos, smîrc, baltă. Din
rut. buhno, pol.,
rus. bagno, ceh. bagno, provenind din aceeași rădăcină ca
germ. Bach „pîrîu” (Cihac; Berneker 38; DAR). Cuvîntul, cu
der. săi, se aude numai în
Mold. Der. băhniș, s. n. (loc mlăștinos);
bahniță, s. f. (baltă; femeie murdară, jegoasă; țigancă);
băhnos, adj. (mlăștinos);
băhni, bîhni, bîhli, vb. (a se împotmoli; a se strica; a mirosi urît, a putreziciune);
behliță, s. f. (pește, Rhodeus amarus), al cărui nume se explică prin gustul său rău. Dintre
der., numai
báhniță „țigancă” a fost acceptat în limba literară, datorită mai cu seamă întrebuințării termenului de către Ispirescu. Dicționarele (Damé, DAR, Candrea) îl explică prin „brunet” sau „urît”, ceea ce este evident inexact, ideea de bază fiind cea de „murdar, stricat ca apa stătută, puturos”; cu aceeași aplicare la persoane,
cf. termenii identici
împuțit, putoare, puturos. Este inutilă, prin urmare, încercarea făcută de DAR de a explica acest cuvînt prin.
sl. bachati „a se făli.” În ce privește confuzia grupurilor
hn și
hl, cf. duhni și
duhli; aceeași confuzie apare la numele rîului
Bahlui, alt.
der. de la
bahnă, și îl explică
bulhac, s. n. (baltă), cu
var. bîlc (rar,
Mold.),
bîlc (rar,
Mold.),
bîlcău (rar,
Munt.),
bîlhac, bulhoacă, bîlhoacă, balhui.