auxiliar - explicat in DEX

auxiliar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Element) care ajută la ceva, care se află pe plan secundar față de ceva principal; (element) ajutător. ♦ (Parte de vorbire) care exprimă raporturi între cuvinte; (verb) care ajută la formarea timpurilor și a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate rezolva mai ușor o problemă. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.

auxiliar (Dicționar de neologisme, 1986)
AUXILIÁR, -Ă adj. Care ajută la ceva, de ajutor; aflat pe plan secundar; ajutător. ♦ (gram.) Verb auxiliar = verb cu care se formează timpurile și modurile verbale compuse. ♦ (Mat.) Cu care se poate simplifica și rezolva o problemă mai ușor. // s.n. Ajutor, sprijin. [Pron. a-u-xi-li-ar. / cf. fr. auxiliaire, lat. auxiliaris < auxilium – ajutor].

auxiliar (Marele dicționar de neologisme, 2000)
AUXILIÁR, -Ă I. adj., s. n. (element) care ajută la ceva; pe plan secundar; accesoriu; ajutător. ♦ verb ~ = verb care ajută la formarea timpurilor și modurilor compuse: ~ de aspect = verb care ajută la exprimarea gradului de realizare a acțiunii. ◊ (mat.) cu care se poate simplifica și rezolva o problemă mai ușor. II. s. m. ostaș roman aparținând unui auxilium. (< fr. auxiliare, lat. auxiliaris)

auxiliar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj. (Adesea substantivat) Care ajută la ceva, care se află pe plan secundar față de ceva principal; ajutător. ◊ Verb auxiliar = verb care ajută la formarea timpurilor și modurilor compuse. ♦ (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate rezolva mai ușor o problemă. [Pr.: a-u-xi-li-ar] – Fr. auxiliaire (lat. lit. auxiliaris).

auxiliar (Dicționaru limbii românești, 1939)
*auxiliár, -ă adj. (lat. auxiliaris, d. auxilium, ajutor). Care ajută: armată auxiliară. Serviciu auxiliar, serviciu oamenilor care nu-s destul de robuștĭ p. serviciu militar, dar care-s luați în timp de războĭ p. lucrărĭ maĭ ușoare. Gram. Verbe auxiliare saŭ ajutătoare), acelea care le ajută pe altele în compozițiune: am fost, a fi mers, voĭ trece, urmează să vină.

auxiliar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
auxiliár¹ [x pron. gz] (a-u-, -li-ar) adj. m., pl. auxiliári; f. auxiliáră, pl. auxiliáre

auxiliar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
auxiliár² [x pron. gz] (a-u-, -li-ar) s. n., pl. auxiliáre

auxiliar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
auxiliar a. care vine într´ajutor; verb auxiliar, verb ajutător.

auxiliar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Element) care ajută la ceva, care se află pe plan secundar față de ceva principal; (element) ajutător. ♦ (Parte de vorbire) care exprimă raporturi între cuvinte; (verb) care ajută la formarea timpu­rilor și a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate rezolva mai ușor o problemă. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] — Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.