aură - explicat in DEX

aură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ÁURĂ s. f. (Livr.; adesea fig.) Nimb, aureolă (1). (Med.) Stare specifică premergătoare crizei de epilepsie. [Pr.: a-u-] – Din lat. aura.

aură (Dicționar de neologisme, 1986)
ÁURĂ s.f. 1. Boare, adiere. 2. (Liv.) Nimb, aureolă (1). 3. Stare particulară care precedă o criză, de obicei în epilepsie. [Pron. a-u-. / < lat., fr. aura].

aură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
áură (-re), s. f. – Boare, zefir. – Mr. avră, megl. aură. Lat. (it.) aura (sec. XIX). Este cuvînt folosit aproape exclusiv de poeții romantici, și are aspect de italienism. Totuși, pare să fi fost popular în trecut, deoarece se conservă în dialecte. În Candrea-Dens., 121, apare ca cuvînt popular.

aură (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ÁURĂ s. f. 1. aureolă (5). 2. stare particulară care precedă o criză de epilepsie. 3. fenomen biofizic dintr-un câmp de emisiune a unor radiații ale corpului, de natură luminoasă sau electromagnetică. (< lat., fr. aura)

aură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ÁURĂ s. f. 1. Boare, adiere. 2. (Neobișnuit) Nimb, aureolă (1). 3. Stare premergătoare crizei, într-o boală, mai ales în epilepsie. – Lat. lit. aura.

aură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
áură (a-u-) s. f., g.-d. art. áurei

aură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
aură f. (poetic) adiere, zefir; cu dulci aure ce sbor BOL.

aură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ÁURĂ s. f. 1. (Livr.; adesea fig.) Nimb, aureolă (1). 2. (Med.) Stare specifică premergătoare crizei de epilepsie. [Pr.: a-u-] — Din lat. aura.