atlant (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ATLÁNT, atlanți, s. m. 1. Statuie reprezentând un bărbat într-o atitudine de efort, folosită ca element de susținere în locul unei coloane sau ca pilastru.
2. Locuitor legendar sau fantastic al Atlantidei. – Din
fr. atlante.atlant (Dicționar de neologisme, 1986)ATLÁNT s.m. Statuie reprezentând un bărbat într-o atitudine de efort, care susține antablamentul unui edificiu sau alte elemente de arhitectură; telamon. [< it., fr.
atlante].
atlant (Marele dicționar de neologisme, 2000)ATLÁNT s. m. 1. statuie, bărbat într-o atitudine de efort, ca suport pentru balcoane și bovindouri; telamon. 2. locuitor al legendarei Atlantida. (< fr., it.
atlante)
atlant (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ATLÁNT, atlanți, s. m. Statuie reprezentând un bărbat într-o atitudine de efort, destinată să susțină ca o coloană antablamentul unui edificiu sau alte elemente de arhitectură. –
Fr. atlante.atlant (Dicționaru limbii românești, 1939)*atlánt n., pl.
e, ca
diamant, și
atlánte n., pl. tot
e, ca
nume (după numele titanuluĭ mitologic Atlante [lat.
Atlas, gen.
Atlantis], prefăcut în munte și condamnat să țină ceru și pămîntu pe umerĭ). Carte în care-s hărțĭ geografice orĭ tábule [!] anatomice, tecnice [!] ș. a.
Anat. Prima vertebră pe care se sprijină capu. S. n. și m.
Arh. Coloană, suport în formă de bărbat. (V.
cariatidă). – Fals
atlás și
atláz, pl.
e și
urĭ.atlant (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)atlánt (a-tlant) s. m.,
pl. atlánțiatlant (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ATLÁNT, atlanți, s. m. 1. Statuie reprezentând un bărbat puternic, folosită ca element de susținere în locul unei coloane sau ca pilastru.
2. Locuitor legendar al Atlantidei. — Din
fr. atlante.