ascuțiș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ASCUȚÍȘ, ascuțișuri, s. n. Tăiș sau vârf ascuțit al unui obiect. –
Ascuți +
suf. -iș.ascuțiș (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ASCUȚÍȘ, ascuțișuri, s. n. (Adesea
fig.) Vârf ascuțit sau tăiș al unui obiect. ◊
Expr. A trece (pe cineva)
prin ascuțișul săbiei = a tăia, a omorî (pe cineva). – Din
ascuți +
suf. -iș.ascuțiș (Dicționaru limbii românești, 1939)ascuțíș n., pl.
urĭ. Partea care taĭe, tăișu:
a trece pin [!] ascuțișu săbiiĭ.ascuțiș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ascuțíș s. n.,
pl. ascuțíșuriascuțiș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ascuțiș n. vârful armei, tăiș:
sub ascuțișul săbiei.ascuțiș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ASCUȚÍȘ, ascuțișuri, s. n. Tăiș sau vârf ascuțit al unui obiect. —
Ascuți +
suf. -iș.