aramă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARÁMĂ, (
2)
arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, extrem de maleabil, de ductil și foarte bun conductor electric; cupru. ◊
Expr. A-și da arama pe față = a-și arăta adevăratul caracter (nemairespectând conveniențele sociale, politețea).
2. (La
pl.) Obiecte făcute din aramă (
1). –
Lat. *
aramen (=
aeramen).
aramă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)arámă s. f. –
1. Cupru. –
2. Fel, soi; fire, natură. –
Mr. aramă. Lat. *
aramen, formă
pop. asimilată de la
aeramen (Diez,
Gramm., I, 5; Candrea,
Éléments, 61; Pușcariu 107; Candrea-Dens., 73; DAR; Rosetti, I, 65);
cf. alb. rëm, it. rame (
piem.,
engad. aram),
fr. airain (‹
v. fr. arain),
v. prov.,
cat. aram, v. sp. arambre, port. arame. Sensul 2 se explică prin obiceiul vechi de a bate monede de aramă, suflate cu un strat de argint sau de aur; prin folosință începea să se ivească fondul de aramă, trădînd calitatea proastă a monedei.
Der. arăma, vb. (a arămi);
arămar, s. m. (căldărar);
arămărie, s. f. (căldărărie);
arămeasă, s. f. (vas de aramă);
arămi, vb. (a acoperi cu un strat de aramă);
arămie, s. f. (căldare de aramă), pe care DAR îl derivă de la
bg.,
sb. aranija „ceaun”, cuvinte care provin mai probabil din
rom.;
arămioară, s. f. (
înv., monedă de aramă);
arămiu, adj. (de culoarea aramei);
arămos, adj. (bogat în cupru).
aramă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ARAMĂ, Constantin (
n. 1919, Iași), inginer român.
M. coresp. al.
Acad. (1963),
prov. univ. la București. A elaborat teoria supracomprimării motorului cu benzină. Lucrări privind teoria și exploatarea motoarelor cu ardere internă.
Acad. (1991).
aramă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARÁMĂ, (
2)
arămuri, s. f. 1. Cupru. ◊
Expr. A-și da arama pe față = a-și arăta fondul ascuns (și rău) al firii.
2. (La
pl.) Obiecte făcute din aramă (
1). –
Lat. *
aramen (=
aeramen).
aramă (Dicționaru limbii românești, 1939)arámă f., pl.
e și
ămĭ (vrom. și azĭ Ban.
arame, d. lat.
aerámen, d.
aes, aeris, metal; it.
rame, pv. cat.
aram, fr.
airain, sp.
alambre, pg.
arame, aramă). Cupru (V.
cupru).
Fig. Ațĭ arăta arama, a-ți trăda defectele. (V.
aspru 1). Pl. n.
arămurĭ, vase culinare de aramă.
aramă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)arámă s. f.,
g.-d. art. arámei; (obiecte)
pl. arắmuriaramă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aramă f.
1. metal roșatic din care se fac vase de bucătărie, căldări, sârme de telegraf;
2. (poetic) ban de aramă:
anticarul culege vechea aramă, ce nu mai are curs GR. AL; clopot:
răsunetul aramei sacre NEGR.; tun:
și când auzii glasul aramei tunătoare GR. AL.;
3. fire ascunsă, caracter prost (metaforă luată dela banii de aramă odinioară căptușiți cu un strat subțire de argint sau de aur: când se rodea această pătură, se vedea arama banului):
arama omului la beție s´arată PANN;
4. pl.
arămuri, vase de aramă. [Lat. AERAMEN].
aramă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARÁMĂ, (
2)
arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, extrem de maleabil, de ductil și foarte bun conductor electric; cupru. ◊
Expr. A-și da arama pe față = a-și arăta adevăratul caracter (nemairespectând conveniențele sociale, politețea).
2. Obiect făcut din aramă (1). —
Lat. *aramen (=
aeramen).