antinomie - explicat in DEX

antinomie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ANTINOMÍE, antinomii, s. f. Contradicție aparent insolubilă între două teze, două legi sau două principii (filozofice), care se exclud reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. – Din fr. antinomie, lat. antinomia.

antinomie (Dicționar de neologisme, 1986)
ANTINOMÍE s.f. Contradicție categorică între două legi, două teze sau principii filozofice care se exclud reciproc și care, în caz că nu se ține seamă de realitatea obiectivă, pot fi în egală măsură demonstrate logic. V. paradox. {Gen. -iei. / < fr. antinomie, cf. it., lat., gr. antinomia < gr. anti – contra, nomos – lege].

antinomie (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ANTINOMÍE s. f. contradicție categorică între două legi, teze sau principii ce se exclud reciproc. (< fr. antinomie, lat. antinomia)

antinomie (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
ANTINOMÍE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Contradicție aparent insolubilă între două teze care se exclud reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. În antichitate era adesea denumită aporie: I. Kant a formulat patru a. ale rațiunii pure: 1) lumea este finită și infinită; 2) fiecare substanță complexă constă din lucruri simple și nu există nimic simplu; 3) în lume există libertate și domină determinismul; 4) există o cauză a lumii (Dumnezeu) și nu există o cauză primă. V. paradox. 2. (REL.) Metodă teologică aplicată doctrinei despre Dumnezeu și, în general, dogmelor credinței, indicînd neconcordanța dintre definițiile formale și conținutul transcendent al credinței (misterul adevărului divin) care nu poate fi redus la noțiuni raționale.

antinomie (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ANTINOMÍE, antinomii, s. f. Contradicție categorică între două teze care se exclud reciproc și care pot fi demonstrate la fel de concludent pe cale logică, atunci când nu se ține seamă de realitatea obiectivă. – Fr. antinomie (lat. lit. antinomia).

antinomie (Dicționaru limbii românești, 1939)
*antinomíe f. (vgr. antinomía, d. anti, contra, și nómos, lege). Contrazicere între legĭ saŭ principiĭ filosofice.

antinomie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
antinomíe (contradicție) s. f., art. antinomía, g.-d. art. antinomíei; pl. antinomíi, art. antinomíile

antinomie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
antinomie f. contrazicere între două legi sau două idei.

antinomie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ANTINOMÍE, antinomii, s. f. Contradicție între două principii, poziții, concluzii sau legi aparent la fel de juste sau necesare. — Din fr. antinomie, lat. antinomia.