alocuțiune - explicat in DEX

alocuțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. allocution, lat. allocutio, -onis.

alocuțiune (Dicționar de neologisme, 1986)
ALOCUȚIÚNE s.f. 1. Discurs ținut ostașilor de un comandant militar, rege sau împărat. 2. Cuvântare ocazională scurtă. [Var. alocuție s.f. / cf. fr. allocution, lat. allocutio].

alocuțiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ALOCUȚIÚNE s. f. cuvântare ocazională scurtă. (< fr. allocution, lat. allocutio)

alocuțiune (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u] – Fr. allocution (lat. lit. allocutio, -onis).

alocuțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)
*alocuțiúne f. (lat. allocútio, -ónis. V. locuțiune). Cuvîntare scurtă. – Și -úție.

alocuțiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
alocuțiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. alocuțiúnii; pl. alocuțiúni

alocuțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
alocuțiune f. cuvântare scurtă.

alocuțiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u-] — Din fr. allocution, lat. allocutio, -onis.