aiurare(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) AIURÁRE,aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiuríre s. f.] – V. aiura.
aiurare(Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993)) AIURÁRE,aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Var.: aiuríre s. f.].
aiurare(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) aiuráre s. f., g.-d. art. aiurắrii; pl. aiurắri
aiurare(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) AIURÁRE,aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Var.: aiurire s. f.] — V. aiura.