afirmativ (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AFIRMATÍV, -Ă, afirmativi, -e, adj. (Despre un enunț) Care are un caracter de afirmare, un sens pozitiv; (despre o judecată) care conține o afirmație. ◊
Expr. În caz afirmativ = dacă se va întâmpla așa; în cazul când împrejurările sunt favorabile. – Din
fr. affirmatif, lat. affirmativus.afirmativ (Dicționar de neologisme, 1986)AFIRMATÍV, -Ă adj. (op.
negativ) Cu caracter de afirmație, care afirmă ceva; pozitiv. ♦ (
Log.; despre judecăți) Care enunță apartenența însușirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. [Cf. fr.
affirmatif, lat.
affirmativus].
afirmativ (Marele dicționar de neologisme, 2000)AFIRMATÍV, -Ă adj. (și adv.) care afirmă ceva; pozitiv. ◊ (log.; despre judecăți) care enunță aparența însușirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. (< fr.
affirmatif, lat.
affirmativus)
afirmativ (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AFIRMATÍV, -Ă, afirmativi, -e, adj. (Despre o enunțare) Care are un caracter de afirmare, un sens pozitiv; (despre judecăți) care conține o afirmație. ◊
Expr. În caz afirmativ = dacă se va întâmpla așa; în cazul când împrejurările sunt favorabile. –
Fr. affirmatif (
lat. lit. affirmativus).
afirmativ (Dicționaru limbii românești, 1939)*afirmatív, -ă adj. (lat.
affirmativus). Care afirmă:
propozițiune afirmativă, mod afirmativ. Adv. În mod afirmativ.
afirmativ (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)afirmatív adj. m.,
pl. afirmatívi; f. afirmatívă, pl. afirmatíveafirmativ (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)afirmativ a. prin care se afirmă. ║ adv. în mod afirmativ.