adică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea.
2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊
Expr. (Substantivat)
La (o) adică sau (
reg.)
la dică =
a) la drept vorbind; ca să spun adevărul;
b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [
Acc. și:
ádică. –
Var.: (
reg.)
adécă, dícă adv.] –
Et. nec.adică (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ádícă, adv. –
1. Cu alte cuvinte, va să zică. –
2. (Înv.) Iată, uite. –
Var. (
înv.)
adecă, adicăte(lea). <
Lat. „
ădaequē” „deopotrivă, la fel” (
cf. Du Cange, și
Corpus gloss. lat., V, 21). Este curios că s-au căutat soluții atît de îndepărtate, și atît de absurde, și că DAR se mulțumește să-l considere cuvînt de origine necunoscută. S-au propus
gr. δίϰη „dreptate” (Hasdeu; Jarnik,
ZRPh.,XXVII, 502);
adde quod (Ebeling,
ZRPh., XXIV, 525; Candrea,
Éléments, 64; Candrea). *
addῑca, imper. de la
*addῑcāre (Subak,
Archegrafo triestino, XXX, 420;
cf. REW 142);
id est quod sau
idem quod sau
ad id quod (Philippide,
Principii, 7);
vide eccum (Crețu 304);
ad id quod (Scriban);
adest eccum (Procopovici,
Adecă, în
Omagiu lui I. Nistor, Cernăuți, 1937, și
Dacor., X, 79), și chiar
tc.,
arab. dakika „clipă” (Lokotsch, 469). Accentuarea
ádică, singura menționată de DAR, este mai puțin frecventă decît
adícă. Accentele
àdicătele(a) ne sînt necunoscute și par puțin firești (
cf. DAR); pentru explicarea lui
-te-le la acest ultim cuvînt,
cf. Procopovici,
Dacor., X, 72-9. Din
rom. provine
țig. adaki „numai”.
adică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)adícă adv.
adică (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică.
2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis, dar. ♢
Expr. (Substantivat)
La o adică sau (
reg.)
la dică =
a) la drept vorbind; ca să spun adevărul;
b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [
Acc. și:
ádică. –
Var.: (
reg.)
adécă, dícă adv.] –
Lat. adde... quod.adică (Dicționaru limbii românești, 1939)adícă conj. (lat.
ad id quod. V.
că. Cp. și cu
dică). Vrea să zică, cu alte cuvinte:
regele animalelor, adică „leu”. Și anume:
a plătit și restu, adică un franc. Oare:
Adică crezi că mă tem? Adică ce te crezi tu? – Maĭ rar și lit.
ádică (vechi
ádecă), mai ales în locuțiunea
la adică, la urma urmeĭ, judecînd bine, în momentu deciziv [!] (la dică),
la adică, nu-s nicĭ eŭ așa de slab; să n' o pățim tocmaĭ la adică! – De acest cuv. (ca și de
anume) abuzează Româniĭ germanizațĭ traducînd pe germ.
nämlich: era adică bolnav (corect rom.
căci era bolnav). Alțiĭ, ca să evite o pretinsă cacofonie, zic
că adică, care adică îld.
adică că, adică care, cum zice poporu, care nu știe de asemenea fleacurĭ. Tot așa, nu e maĭ corect să zicĭ
cum adică îld.
adică cum.adică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)adică adv. V.
adecă.adică (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea.
2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊
Expr. (Substantivat)
La (o) adică sau (
reg.)
la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie.
Var.: (
reg.)
adecă, dică adv.] —
Et. nec.