adăsta - explicat in DEX

adăsta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ADĂSTÁ, adắst, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A aștepta. [Prez. ind. și: adást] – Lat. ad-astare.

adăsta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
adăstá (-ást, -át), vb. – A aștepta. – Mr. adastu. < Lat. ădastāre „a fi prezent” (Pușcariu 22; REW 148; DAR), care nu trebuie confundat cu lat. adastare „a grăbi” (REW 3990), de origine germanică. Se remarcă tendința de a conjuga eu adăstez.

adăsta (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ADĂSTÁ, adắst, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A aștepta. [Prez. ind. și: adást] – Lat. ad-astare.

adăsta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
adăstá (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. adắst, 2 sg. adắști, 3 adástă; conj. prez. 3 să adáste

adăstà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
adăstà v. a aștepta cu nerăbdare. [Lat. ADASTARE].

adăsta (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ADĂSTÁ, adắst, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A aștepta. [Prez. ind. și: adást] — Lat. ad-astare.