adînc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)adînc (-că), adj. – Profund. –
Mr. adîncu, megl. dăncá (‹
adîncat). <
Lat. ăduncus „concav” (Pușcariu 25; Candrea-Dens., 17; Tiktin),
cf. sp. adunco. Se pleacă în general de la
var. vulg. ădancus (REW 144; DAR; Rosetti, I, 161), pentru a se explica apariția lui
î; Candrea-Dens. o explică prin formele în care
u era aton. Fără să fie imposibile, ambele supoziții sînt inutile, căci rezultatul lui
ăduncus este normal să fie adînc,
cf. longo ›
lîngă, sunt ›
sînt. Adînc, s. n. (adîncime);
adînca (
var. adînci),
vb. (a adînci);
adîncătură, s. f. (adîncitură);
adîncime, s. f.;
adîncit, adj. (înfundat; îngrijorat; dus pe gînduri).
Adînca, vb.,
înv., a fost înlocuit prin
adînci, datorită
conjug. incoative, care pare cea mai adecvată sensului lui
adîncesc.adînc (Dicționaru limbii românești, 1939)1) adî́nc, -ă adj., pl. f.
ĭ (lat.
aduncus, încovoĭat, d.
uncus, cîrlig). Cu fundu depărtat de suprafață, de margine, de intrare (profund):
apă, fîntînă, pădure adîncă. Care pătrunde adînc:
rană adîncă. Fig. Mare, intens:
noapte, durere, ignoranță, liniște adîncă. Greŭ de pătruns:
mister adînc. Foarte pătrunzător:
ochĭ, spirit, cugetător, politic adînc. Închinăciune adîncă, făcută închinîndu-te foarte jos.
Adîncĭ bătrînețe, lungĭ bătrînețe. S. m. Adîncime, fund:
În adîncu mărilor, codrilor. Fig. A dori din adîncu sufletuluĭ, a suspina din adîncu inimiĭ. La adînc, unde e apa adîncă, la larg, în largu apeĭ, departe de mal. Adv. Pînă în adînc:
cuțitu a pătruns adînc, adînc întristat.adînc (Dicționaru limbii românești, 1939)2) adî́nc, a
-á v. tr.
Vechĭ Adîncesc.