acuzà - explicat in DEX

acuza (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți. 2. (Franțuzism) A arăta, a vădi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuza (Dicționar de neologisme, 1986)
ACUZÁ vb. I. tr. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. ♦ (Jur.) A imputa cuiva un delict, o crimă. 2. (Rar) A arăta, a vădi, a dovedi, a manifesta. [< fr. accuser, cf. it., lat. accusare].

acuza (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ACUZÁ vb. tr. 1. a învinui, a învinovăți; a incrimina. ◊ (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă. 2. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta. (< fr. accusare)

acuza (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă etc; a învinui, a învinovăți.– Fr. accuser (lat. lit. accusare).

acuza (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuza (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
acuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 acúză

acuzà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
acuzà v. 1. a declara culpabil, a învinovăți; 2. a pârî, a trage în judecată; 3. (vorbind de lucruri) a servi de dovadă: aceste fapte îl acuză; 4. fig. a imputa în genere: nu acuza soarta.