achingiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ACHINGÍU, achingii, s. m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. – Din
tc. akincı.achingiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ACHINGÍU, achingii, s. m. (În Evul Mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. [
Var.:
echingíu] – Din
tc. akincı.achingiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)achingíu/echingíu s. m.,
art. achingíul/echingíul; pl. achingíi/echingíi, art. achingíii/echingíii (-gi-ii)achingiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)achingíŭ m. (turc.
akynǧy, d.
akyn, ceambur, raĭtă p. jaf).
Vechi. Pl. Un corp de călărețĭ Turcomanĭ, singura trupă existentă la Turcĭ în ainte [!] de înființarea ĭenicerilor și menținută maĭ tîrziŭ ca călărime neregulară de cercetătorĭ. – Și
echingiŭ (turc.
ekinǧi). V.
hînsar.