accent (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare.
Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊
Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme).
2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective.
3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din
fr. accent, lat. accentus.accent (Dicționar de neologisme, 1986)ACCÉNT s.n. 1. Intonație specială a unei silabe dintr-un cuvânt, pusă în evidență prin mărirea intensității vocii sau prin varietatea tonului. ♦ Emisiune mai intensă a unui sunet sau a unui acord. ♦ Semn grafic care indică accentuarea unei silabe sau a unui sunet.
2. Mod specific de a vorbi o limbă sau un dialect.
3. Intonație afectivă, mlădiere specială a tonului, a vocii.
4. (
Fig.) Importanță. [Pl.
-te, (rar)
-turi. / < lat.
accentus, cf. fr.
accent].
accent (Marele dicționar de neologisme, 2000)ACCÉNT s. n. 1. intonație specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensității vocii. ◊ semn grafic care indică această intonație. 2. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord. 3. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect. 4. inflexiune afectivă a vocii. 5. (fig.) importanță. ♦ a pune ŭl (pe) = a sublinia, a scoate în relief. (< fr.
accent, lat.
accentus)
accent (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ACCÉNT, accente, s. n. 1. Scoaterea în relief a unei silabe, a unui cuvânt etc., prin mărirea intensității vocii sau prin intonație. ♦ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale, pentru a arăta că silaba respectivă este accentuată. ♢
Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție deosebită, a-i arăta un interes deosebit. ♦ Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi, pentru marcarea timbrului unor vocale.
Accent grav. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect.
3. Intonație afectivă; ton. –
Fr. accent (
lat. lit. accentus).
accent (Dicționaru limbii românești, 1939)*accént n., pl.
e (lat.
accentus, d.
ad, la, și
cantus, cînt, cîntec).
Gram. Pronunțare maĭ intensă a uneĭ silabe, indiferent de înălțimea vociĭ:
accent tonic, ritmic. Pronunțare particulară:
accent moldovenesc. Expresiune a vociĭ:
accent plîngător. Un semn care se pune pe vocale:
accent ascuțit.accent (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)accént s. n.,
pl. accénteaccent (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)accent n.
1. ridicarea sau coborîrea vocii pe silaba unei vorbe:
accent tonic; 2. semnul ce se pune pe o silabă:
accent ascuțit, grav, circumflex; 3. intonațiune particulară unei țări:
accent moldovenesc; 4. inflexiunea vocii spre a exprima un sentiment sufletesc:
dulcile accente ale melodiei.accent (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare.
Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊
Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme).
2. Fel particular de pronunțare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective.
3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din
fr. accent, lat.
accentus.