absoluțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ABSOLUȚIÚNE, absoluțiuni, s. f. 1. Iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputat nu este prevăzut de lege sau când săvârșirea lui a fost justificată.
2. Iertare a păcatelor, dată de obicei de papă
2. [
Pr.:
-ți-u-] – Din
fr. absolution, lat. absolutio, -onis.absoluțiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)absoluțiúne s. f.
1. absolvire (2).
2. iertare a păcatelor (de către papă). (< fr.
absolution, lat.
absolutio)
absoluțiune (Dicționar de neologisme, 1986)ABSOLUȚIÚNE s.f. 1. Scutire, iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputabil nu este prevăzut de lege sau când săvârșirea lui a fost justificată.
2. Iertare a păcatelor (dată de obicei de către papă). [Pron.
-ți-u-. / cf. lat.
absolutio, fr.
absolution].
absoluțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*absoluțiúne f. (lat.
absolútio, -ónis V.
soluțiune). ĭertare, remisiune. Absolvare, terminarea unuĭ studiŭ, uneĭ învățăturĭ. – Și
-uție.absoluțiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)absoluțiúne (-ți-u-) s. f.,
g.-d. art. absoluțiúnii; pl. absoluțiúniabsoluțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)absoluți(un)e f. iertarea păcatelor (la Catolici).