iudeu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IUDÉU, iudei, s. m. Persoană care făcea parte din populația de bază a Iudeii sau era originară din Iudeea. ♦ (
Înv.) Evreu. – Din
sl. Ijudeĩ.iudeu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iudéu (iudéi), s. m. – Evreu.
Gr. ’Iουδαῖος, în parte prin intermediul
sl. Ijudej. Sec. XVI. –
Der. iudeesc, adj. (iudaic);
iudeian, adj. (
înv., evreu).
ĭudeŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)ĭudéŭ m. (vsl.
Iĭudéĭ, ngr.
ĭudéos, vgr.
Iudaîos, lat.
Iudaeus).
L. V. Jidan. – Fem.
ĭudeĭancă, pl.
ĭence.iudeu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iudéu s. m.,
art. iudéul; pl. iudéi, art. iudéiiiudeu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iudeu a. ce ține de Iudea. ║ m. locuitor în Iudea.
iudeu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IUDÉU, iudei, s. m. Persoană care făcea parte din populația Iudeii antice sau era originară de acolo. ♦ (
Înv.) Evreu. — Din
sl. Ijudeĭ.