încovoietură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCOVOIETÚRĂ, încovoieturi, s. f. Partea încovoiată a unui obiect; curbură, sinuozitate, încovoială. –
Încovoia +
suf. -tură.încovoietură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)încovoietúră s. f.,
g.-d. art. încovoietúrii; pl. încovoietúriîncovoietură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)încovoietură f. efectul încovoierii: îndoitură, curbatură.
încovoĭetură (Dicționaru limbii românești, 1939)încovoĭetúră f., pl.
ĭ. Rezultatu încovoĭeriĭ, îndoitură, parte încovoĭată.