țiuitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Țiuit. [
Pr.:
ți-u-i-] –
Țiui +
suf. -tură.țiuitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țiuitúră (ți-u-i-) s. f.,
g.-d. art. țiuitúrii; pl. țiuitúrițiuitură (Dicționaru limbii românești, 1939)țiuitúră f., pl.
ĭ. Sunet țiuit.
țiuitură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țiuitură f. sunet ascuțit și prelungit.
țiuitură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Țiuit. [
Pr.:
ți-u-i-] —
Țiui +
suf. -
tură.