țist (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st! – Onomatopee.
țist (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țist (-turi), s. n. – Funcționar, slujbaș, ofițer.
Mag. tiszt (Cihac, II, 533; Gáldi,
Dict., 163). –
Der. tistie, s. f. (
Trans.,
înv., slujbă, funcție înaltă).
țist (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țist/țst interj.țist (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țist! int. spre a face să tacă:
țist! că mă bagi în ipohondrie AL. [Onomatopee].
țist (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st! — Onomatopee.