țipa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚIPÁ1, țip, vb. I.
Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical.
2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuțite.
3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau a stridenței nuanțelor); a bate la ochi. –
Et. nec.țipa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚIPÁ2, țip, vb. I.
Tranz. (
Reg.)
1. A arunca, a azvârli. ♦
Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc.
2. A scoate, a da afară.
3. A alunga, a goni. –
Et. nec.țipa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țipá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
țípă; ger. țipấndțipà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țipà v.
1. a striga în gura mare;
2. Tr. a arunca repede:
și flori culegea, cunune învârsta, pe cale-i țipa POP. [Probabil onomatopee cu sensul primitiv «a țișni» (cf. dial.
țip, șipot), de unde pe de o parte «a glăsui tare», iar pe de alta «a arunca cu repeziciune», sensul verbului în Ardeal].
țipa (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚIPÁ1, țip, vb. I.
Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical.
2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuțite.
3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau a stridenței nuanțelor); a bate la ochi. —
Et. nec.țipa (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚIPÁ2, țip, vb. I.
Tranz. (
Reg.)
1. A arunca, a azvârli. ♦
Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc.
2. A scoate, a da afară.
3. A alunga, a goni. —
Et. nec.