ținteș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (Despre oameni) Care țintește bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș;
p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. –
Țintă +
suf. -eș.ținteș (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)țintéș, țínteșă, adj. (reg.)
1. îndreptat către o țintă.
2. bun țintaș.
3. țeapăn.
4. țintat; cu o țintă în frunte (un animal).
ținteș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țínteș (
reg.)
adj. m.,
pl. țínteși; f. țínteșă, art. țínteșa, pl. țínteșeținteș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ținteș a. fix, îndreptat către o țintă:
arcași cu ochiul ținteș AL.
ținteș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚÍNTEȘ, -Ă, ținteși, -e, adj. (
Reg., despre oameni) Care țintește.bine, care nimerește ținta, care este bun țintaș;
p. ext. (despre ochi) ager, scrutător. —
Țintă +
suf. -
eș.