țintaură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚINTÁURĂ, țintaure, s. f. Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (
Centarium umbellatum). [
Pr.:
-ta-u-. –
Var.:
centáură s. f.] – Din
lat. centaurea, fr. centaurée.țintaură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țintáură (-re), s. f. – Fierea-pămîntului (Erythraea centaurium). –
Var. centaură. De la numele științific, după cum se pare cu pronunțare
germ.țintaură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țintáură (
reg.)
(-ta-u-) s. f.,
g.-d. art. țintáurei; pl. țintáurețintaură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țintaură f.
Bot. centaurea.
țintaură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚINTÁURĂ, țintaure, s. f. (
Reg.) Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (
Centarium umbellatum). [
Pr.: -
ta-u-. —
Var.:
centáură s. f.] —
Din lat. centaurea, fr. centaurée.