țintar - explicat in DEX

țintar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n. (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar.

țintar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
țintár¹ (pasăre) s. m., pl. țintári

țintar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
țintár² (joc) s. n., pl. țintáre

țintar (Dicționaru limbii românești, 1939)
țintár n., pl. e (d. țintă, pin [!] aluz. la boabe). Munt. Un joc în doĭ care consistă în mutarea unor bobĭ orĭ discurĭ de lemn orĭ monete [!] pe laturile și liniile diagonale și perpendiculare a treĭ pătrate saŭ dreptunghĭularĭ desemnate unu într´altu. (Cînd reușeștĭ să așezĭ treĭ bobĭ pe o linie, cîștigĭ un punct și mănîncĭ (ĭeĭ) un bob al adversaruluĭ, ĭar cînd reușeștĭ să aĭ doŭă asemenea liniĭ paralele cu cincĭ bobĭ așa în cît [!] mutînd bobu cînd pe una, cînd pe alta, și decĭ așezînd mereŭ cîte treĭ pe o linie, atuncĭ se numește morișcă, și adversaru e perdut [!], că-ĭ mănîncĭ toțĭ bobiĭ). – Se numește și car și coțcă (Mold.) și țăncușă (Mold. nord).

țintar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
țintar n. 1. unealta fierarului; 2. joc între doi constând în permutări de bobi într’un pătrat divizat în linii și diagonale. [V. țintă].

țintar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȚINTÁR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. — Țintă + suf. -ar.