ținc - explicat in DEX

ținc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȚINC¹, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.

ținc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȚINC² s. m. v. țânc.

ținc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ȚINC³ s. n. (Var.) Zinc.

ținc (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
ținc, țincuri, s.n. (pop.) cep la extremitatea unei scânduri care se îmbină cu altă scândură.

ținc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ținc (-ci), s. m. – 1. Pui de animal. – 2. Copil, țîngău. – Var. țînc. Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der. țincă (var. țîncă), s. f. (cățea); țingău, s. m. (flăcăuaș, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din țig. tsikno „mic”, propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419).

ținc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ținc s. n., pl. țíncuri

ținc (Dicționaru limbii românești, 1939)
ținc, V. țînc.

ținc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ținc m. Mold. Tr. 1. cățeluș; țincul pământului, șuiț; 2. fam. prunc: un ținc să te înșele AL. [Ung. CENK, broscoiu, cățeluș* băiat, recrut].

ținc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȚINC¹, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. — Din germ. Zinke.

ținc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȚINC² s. m. v. țânc.