țigan (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m.,
adj. I. S. m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă. ◊
Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul.
A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic.
A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit.
Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține.
E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau
cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile.
2. Epitet dat unei persoane brunete.
3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele.
II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din
sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.țigan (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țigán (-ni), s. m. – Rom. –
Var. înv. ațigan. Mgr. τσίγγανος, prin intermediul
sl. (a)ciganinŭ (Cihac, II, 433; Tiktin; c.f Vasmer, III, 294),
cf. sb.,
cr. ciganin, slov.
cigan, pol.,
rus. cygan, mag. cigány, tc. çengene (›
cenghenea, s. f. țigan, termen depreciativ). –
Der. țigană, s. f. (
înv., femeie din neamul țiganilor);
țigănărit, s. n. (
înv., impozit pe țiganii robi);
țigancă, s. f. (țigană), din
sl. cyganŭka; țigăncușe, s. f. (diminutiv de la țigancă; plantă, Tagetes erecta);
țigănesc, adj. (privitor la țigani);
țigănește, adv. (ca țiganii);
țigăni vb. refl. (a se umili, a se căciuli; a se tîrgui exagerat);
țigănime, s. f. (mulțime de țigani);
țigănos, adj. (cu aspect de țigan; jegos);
țigănuș, s. m. (diminutiv de la țigan; pasăre acvatică, Falcinellus igneus).
țigan (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ȚIGAN aripată, balaoacheș, balaur, barabușter, baragladină, baraulă, borâtură, buzat, cataroi, cioară, ciocolată, cioran, cioroi, cioropină, cioropișniță, cocalar, colorat, corturar, faraon, gabor, garoi, geanău, jagardea, lebădar, maglaoi, magraon, mulatru, panteră neagră, stăncuță, tuciuriu, țigan de mătase, țigan de vatră, zavragiu, zburătoare.
țigan (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)țigán, -i, (țâgan), s.m. –
1. Poreclă dată locuitorilor din Desești: „D’esășten’ii îs țâgani, d’ipce-s negri, ș-încă nu-s așa rușânoș” (Papahagi 1925: t. DXXIII).
2. Țiganu, vârf (1.222 m.) pe platoul vulcanic maramureșean. – Din sl. ciganinǔ, cf. rus. țâgan, gr. athingainos.
țigan (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m.,
adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în
sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în
sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în
sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊
Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul.
A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic.
A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit.
Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține.
E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau
cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile.
2. Epitet dat unei persoane brunete.
3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele.
II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din
sl. ciganinŭ. Cf. rus.
țâgan.țigan (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țigán adj. m.,
s. m.,
pl. țigánițigan (Dicționaru limbii românești, 1939)Țigán și (vechĭ)
Ațigán, -că s. (vsl.
Cyganinŭ, Cyganŭka, rus.
Cygan, -nka, ung.
Cigány, germ.
Zigeuner, ngr.
Tsiganos, it.
Zingaro, cuvinte care se reduc la turc. ar.
Zenği, Etiopian,
Zenği-bar, țara Etiopienilor, „Zanghebar, Zanzibar”. În actele cele maĭ vechĭ li se zice
Ațiganĭ, ceĭa ce arată că numele ne-a venit pin [!] Macedonenĭ. Tot de aci și numele secteĭ eretice bizantine a Ațiganilor). Acela care face parte dintr´un neam de indienĭ vagabonzĭ răspîndițĭ astăzĭ în lume.
Fig. Om ordinar, nerușinat, trivial, pofticĭos, hoț și zgîrcit:
ce țigan ! – Țiganiĭ îs originarĭ din India, și-s de neam indo-europeŭ. Eĭ aŭ emigrat în sec. 6-10 ca paria în Persia (de unde au luat muzica lor), în Asia Mică și´n Egipt, unde aŭ stat mult timp și de unde le-a și rămas numele de
faraonĭ. Tot așa, Greciĭ îĭ numesc și
Gýfti, ĭar Spanioliĭ
Gitanos, adică „Egiptenĭ”. Arabiĭ ĭ-aŭ confundat cu Etiopieniĭ („Harapiĭ”, Nubieniĭ, Somaliĭ, Zanzibarieniĭ ș. a.). Din Egipt și Asia Mică aŭ emigrat în peninsula balcanică, de unde aŭ și luat multe cuvinte greceștĭ, maĭ ales în numerațiune. Apoĭ s´aŭ împrăștiat pin [!] toată Eŭropa, nordu Africiĭ și vestu Asiiĭ. Uniĭ aŭ fost adușĭ de Tătarĭ. În Țara Românească aŭ intrat pe la 1370, supt [!] Vladislav Basarab, și aŭ ajuns îndată robĭ. (Într´un document de la 1387 îs menționațĭ ca robĭ aĭ mînăstiriĭ Tismana). Eĭ se împărțeaŭ în
lăĭețĭ (adică „vagabonzĭ” și eraŭ orĭ maĭ sînt și astăzĭ:
zlătarĭ, rudarĭ, ferarĭ [!], căldărarĭ, potcovarĭ, lăcătușĭ, spoitorĭ, lingurarĭ, cĭurarĭ, ursarĭ, netoțĭ, lăutarĭ ș. a. ĭar femeile
chivuțe) și´n
vătrașĭ (adică „stabilĭ”, robĭ aĭ domnilor, boĭerilor și mînăstirilor). În Țara Românească Țiganiĭ statuluĭ fură emancipațĭ de Alexandru Ghica la 1837 ĭar în Moldova de Mihail Sturza la 1844. Ceĭ particularĭ fură emancipațĭ la 1855 în Moldova și supt [!] Cuza în Țara Românească. – Număru lor e de 7,500,000, dintre care 600,000 în Eŭropa, și anume: 40,000 în Francia, 4000 în Anglia, 20,000 în Spania, 20,000 în Bohemia, 200,000 în România veche și 316,000 în Turcia și Ungaria în anu 1914). – Țiganiĭ aŭ păru și ochiĭ negri, pelea [!] întunecată, buzele cam groase, dințiĭ albĭ și sănătoșĭ și corpu înalt și robust. Eĭ îs leneșĭ la munca temeĭnică, pofticĭoșĭ, bețivĭ, fumătorĭ, hoțĭ, risipitorĭ, fricoșĭ, ferocĭ cînd îs în largu lor (vechiĭ noștri călăĭ, ca și hingheriĭ de astăzĭ, eraŭ maĭ toțĭ Țiganĭ și Ungurĭ), lipsițĭ de demnitate, murdarĭ la trup și la vorbă și friguroșĭ. Aŭ pornire spre muzică, și de aceĭa mulțĭ îs lăutarĭ. Orhestrele [!] țigăneștĭ îs renumite în toată lumea. – Fiind-că în Muntenia sînt mulțĭ Țiganĭ, Turciĭ le ziceaŭ ironic Muntenilor „Țiganĭ” (
Cinghiane). Tot așa, fiind-că Țiganiĭ șĭ-aŭ luat pronunțarea muntenească (pentru c´aŭ venit maĭ întîĭ în contact cu Munteniĭ), Moldoveniĭ le zic ironic Muntenilor tot „Țiganĭ”. În literatura poporuluĭ, Țiganu e tratat cu cel maĭ mare sarcazm [!] și e numit
cĭoară, cĭoroĭ, croncan, balaur (adică „monstru”),
faraon, baragladină, Baroĭ, Boroĭ, Garoĭ și
Zgaroĭ, ĭar copilu de Țigan
dancĭ. (Cp. cu epitetele JidanuluV). V.
Les Tsiganes, de Pop Șerboĭanu, Paris, 1930; VR. 1908, 8, 174, și cartea luĭ M. Kogălniceanu (în limba fr.), Berlin, 1837.
țigan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țigan m. cel ce face parte din neamul Țiganilor. [Slav. ȚIGANINŬ].