țiclău (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (
Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din
magh. szikla.țiclău (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)țiclắu,
țicláie și
țiclắuri, s.n. (reg.)
1. vârf de munte sau de deal înalt; pisc.
2. alunecare de teren.
țiclău (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!țiclắu (
reg.)
(ți-clău) s. n.,
art. țiclắul; pl. țiclắurițiclăŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)țiclắŭ n., pl.
ăĭe (ung.
szikla, stîncă, care e înrudit cu sas.
zickle. Cp. și cu
Ceahlăŭ, un pisc în Mold., cu
Țicăŭ, o mahala pe o rîpă a Ĭașilor, cu
țigăŭ, și cu
cĭocălăŭ [!]).
Nord (Dac. 3, 747). Pisc de munte. Momic, holm mic. – În Trans.
țiglăŭ (BSG. 1928, 130 și 136). Și
țigmăŭ (Nț.).
țiclău (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țiclău n. pisc de munte. [Cf.
țucluiu].
țiclău (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (
Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. — Din
magh. szikla.