țibă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚÍBĂ interj. (
Reg.) Cuvânt cu care se alungă câinii. –
Cf. ucr. ciba.țibă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!țíbă (
reg.)
interj.țibă (Dicționaru limbii românești, 1939)țíbă (est), interj. de alungat cîniĭ [!]:
țibă cîne ! (rut.
aciba, țibă, ĭar
cip-cip, interj. de chemat găinile, ca rom.
puĭ-puĭ; litv.
ciba-ciba, de chemat meiĭ și oile; ung.
csiba, afară ! sas.
tsiba, cîne cĭobănesc. Bern. 1, 130). – În vest
(h)odîr. V.
cucĭu.țibă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țibă! int. Mold. de alungat câinii:
țibă, cotarlă! Al. [Ung. CSIBA!].
țibă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚÍBĂ interj. (
Reg.) Cuvânt cu care se alungă câinii. —
Cf. ucr. ciba.