țeapă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚEÁPĂ, țepi, s. f. 1. Par lung și ascuțit la un capăt (folosit în trecut ca instrument de supliciu);
p. restr. vârful unui astfel de par.
2. Prelungire ascuțită și țepoasă la spicele cerealelor; (la
pl.) resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pământ după ce plantele au fost cosite.
3. Ghimpe, așchiuță, spin.
4. (La
pl.) Păr aspru, ghimpos care acoperă corpul unor animale. –
Cf. sl. čepati.țeapăȚEÁPĂ, țepe, s. f. [+] (Arg., în expr.)
A da (sau
a trage) țeapă = a păcăli, a înșela, a escroca, a frauda; a țepui. ◊
A lua țeapă = a fi păcălit, înșelat, escrocat; a se țepui.
țeapă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țeápă (-țépe), s. f. –
1. Temperament, fire, caracter. –
2. Neam, soi.
Sl. teti, tepą „a bate (monedă)” (Tiktin). Pare dublet al lui
tapă, s. f. (tăietură în partea de jos a copacului pentru a-i marca direcția de cădere la tăiere; margine, tiv; cep), a cărui
der. din
v. germ. tappa ›
germ. Zapfen (Giuglea,
Dacor., III, 680; REW 8565) este improbabilă. Legătura dintre
teapă și
sl. cepŭ (Conev 65) nu este posibilă; cu
lat. stipa (Scriban) este la fel de improbabilă.
țeapă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țeápă (-țépe), s. f. –
1. Spin, ghimpe. –
2. Vîrf, ascuțiș. –
3. Băț, par. –
4. Par, instrument de tortură. –
5. Ac de insectă. –
6. Suliță. –
7. Barbă, mustață de spic. –
8. Surcea, țandără. –
Var. țep. Mold. țapă. Megl. țapă. Origine incertă. Dacă e sigur că
țap „masculul caprei” este de origine expresivă
țeapă trebuie să aparțină aceleiași familii expresive. Coincide fonetic cu
sl. cĕpa, cuvînt cu sens nedeterminat (Miklosich,
Lexicon, 1108), și care s-ar explica eventual prin
rom.,
sl. cĕpati „a despica”,
sb. cepiti „a acoperi” (Cihac, II, 430; Tiktin; Ivănescu,
BF, VI, 102); dar semantismul este greu de admis. Pe de altă parte, coincide și cu
alb. thep (Philippide, II, 718; Rosetti, II, 124), și cu
it. zeppa „fațetă, teșitură”,
inzeppare „a găuri, a înfige, a bate cuie”. Totuși, intenția expresivă nu apare clar; poate înrudit cu
piț-, puț-, v. aici.
Der. țepos (
var. țăpos),
adj. (ascuțit, spinos, înțepător);
țepușe (
var. țăpuș(e), țepuș),
s. f. (băț, vargă, ascuțiș; ac; vîrf sau dinte de furcă; spin, așchie);
țepușcă (
var. țăpușcă),
s. f. (
Trans., bețișor, scobitoare);
țăpligă, s. f. (
Olt., așchie, țandără);
țăpăruie, s. f. (
Trans., par, țăruș);
țăpoi, s. n. (furcă de paie);
țăpoaică, s. f. (unealtă de pescuit);
țapoș, adj. (înțepător; cu coarne drepte), care ar proveni din
țap și din
țeapă; țăpoșică, s. f. (plante, Nardus stricta, Tordylium maximum);
țepușar, s. m. (lăncier, soldat înarmat cu lance);
înțepa (
var. înțăpa),
vb. (a împunge; a îmboldi, a stimula; a excita, a irita;
înv., a trage în țeapă);
înțepător, adj. (care înțeapă, caustic, usturător);
înțepătură, s. f. (împunsătură);
înțepos, adj. (înțepător);
înțepoșa, vb. refl. (a se înțepa);
țăpar, adj. (
Olt., ascuțit).
țeapă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)țeapă, țepe s. f. 1. păcăleală.
2. pagubă provocată cuiva de un infractor (
prin furt, escrocherie, spargere, evaziune fiscală).
3. penis.
4. contact sexual.
țeapă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țeápă1 (par, așchie)
s. f.,
g.-d. art. țépii; pl. țepi țeapă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*țeápă2 (înșelăciune) (
fam.)
s. f.,
g.-d. art. țepei; pl. țepețeapă (Dicționaru limbii românești, 1939)țeápă f., pl.
țepe, (ca
ceapă-cepe) și
țepĭ (vsl.
cĭepa, despicătură. V.
țep, țeapcă, proțap, oțapoc). Vîrf, parte ascuțită (a unuĭ par, a uneĭ sulițe). Par ascuțit în care se înfigea trupu celuĭ destinat torturiĭ și care apoĭ se înțepenea în pămînt.
A lua în țeapă, a lua în fiulă, a lua pin [!] înfigere, în suliță saŭ în coarne. În est
țapă, pl.
țăpĭ: țăpĭ ascuțite (Dos.).
țeapă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țeapă f.
1. par bine ascuțit la căpătâiul de sus, pe care se străpungea corpul vinovatului:
tragerea în țeapă, un supliciu practicat în Orient, exista o dată și la noi; 2. partea ascuțită a unui par cu care se împunge;
3. unealtă de vânat sau de apucat snopi de grâu;
4. pl. a) peri înțepători ai unei plante; b) perii de pe pielea ariciului. [Slav. ȚĬEPA, despicătură].
țeapă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚEÁPĂ, (
1, 2, 3, 4, 5)
țepi, s. f., (
6)
țepe, s. f. 1. Par lung și ascuțit la un capăt (folosit în trecut ca instrument de tortură);
p. restr. vârful unui astfel de par.
2. Prelungire ascuțită și țepoasă la spicele cerealelor; (la
pl.) resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pământ după cosire.
3. (în forma
țep; mai ales la
pl.) Ghimpe, așchiuță, spin.
4. (în forma
țep; mai ales la
pl.) Păr aspru, ghimpos care acoperă corpul unor animale.
5. Așchie.
6. (
Fam.) Înșelăciune. [
Var.:
țep s. m.] —
Cf. sl. čepati.