țarc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol.
2. Îngrăditură, gard de nuiele, spini, de spini etc. în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite;
p. ext. suprafața împrejmuită de acest gard.
3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ținuți copii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare.
4. Numele unui joc de copii. –
Cf. alb. cark, gr. tsárkos.țarc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țarc (-curi), s. n. – Ocol, îngrăditură, loc îngrădit. –
Mr. țarcu. Origine necunoscută. Trebuie să aibă legătură cu
alb. thark (Spitzer,
Mitt. Wien, 293; Treimer,
ZRPh., XXXVIII, 391; Barič,
Albanorum. Studien, 104; Pascu, II, 222; Philippide, II, 738; Tiktin; Rosetti, II, 123); dar această relație lămurește prea puțin istoria cuvîntului. Legătura cu iranianul *
čark ›
per. čart „cerc” (Densusianu,
GS, I, 245) nu este evidentă. –
Der. țărcălău (
var. țărcuș),
s. n. (țarc mic);
țărcui, vb. (a închide într-un țarc);
înțărca, vb. (a lua mielul de la oaie; a nu mai da să sugă; a priva, a frusta);
înțărcătoare, s. f. (locul sau timpul de înțărcat),
cf. Giuglea,
Dacor., V, 550-53. Din
rom. provine în
rut. carok, carka „țarc”,
cerkati „a mulge” (Candrea,
Elemente, 402).
țarc (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)țarc, -uri, s.n. – Loc îngrădit unde se adăpostesc sau se închid mieii. „Există adăposturi pentru miei numite țarcuri. Un țarc are o lungime de 3-4 m și o lățime de 2-2,5 m, cu o suprafață de 35-40 m. Are doi pereți în lungime, cu o înălțime de 35-40 cm, pe care se reazămă acoperișul, care are două înclinații și doi pereți în lățime, care de asemenea sprijină acoperișul, având în mijloc o înălțime de 1,40 m” (Georgeoni 1936: 51): „În strunguța oilor / Și-n țărcuțu mielor” (Papahagi 1925: t. CCCLII). – Cuvânt autohton, cf. alb. thark (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983, MDA); „Un i.-e. *tuer- (a cuprinde, a închide, a îngrădi) > *tuer-ko- a dat un indigen *tercu-, dezvoltat în chip normal la rom. țarcu, peste care s-a suprapus un lexic lat. staul, staur (stabulum), alăturându-se ulterior termenii de împrumut ocol, obor etc.” (Russu 1981: 403-405); Cuv. rom. preluat în ucr.: carok, carka „țarc” (Candrea), în slovacă – carek, în ngr. – tsarcos, prin dial. arom. (Macrea 1970: 15).
țarc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țarc s. n.,
pl. țárcurițarc (Dicționaru limbii românești, 1939)țarc n., pl.
urĭ (reluat d. ngr.
tsárki și
tsérki, care vine d. rom.
cerc orĭ d. it.
cerchio. E rudă și cu
țîrcălam și
țărcădăŭ. Alb.
thark, „parc, țarc”, poate fi și el rudă). Îngrăditură, ocol de despărțit vitele (de ex., meiĭ de oĭ), de apărat o claĭe de fîn ș. a.
țarc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țarc n.
Zool. ocol de vite;
2. gard în jurul stogului;
3. coșul teascului. [Albanez THARK].
țarc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol.
2. Îngrăditură, gard de nuiele, de spini etc. făcute în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite;
p. ext. suprafața împrejmuită cu acest gard.
3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ținuți copiii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare.
4. Numele unui joc de copii. —
Cf. alb. cark, gr. tsárkos.