țapin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚAPÍN s. n. v. țapină.țapin (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)țapín, -ă, s.n., (țapină, -e, s.f.) – Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. „Un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi 1925). Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., cf. ALR 1956: 617): „Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco 1990: 232). – Din țap > țapin (de la forma uneltei); cuv. țap se regăsește și în dial. arom., dar nu și în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); Lat. sapienus „brad„, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus). „Existența în italiana sudică a derivatului zapino „brad” explică, după părerea noastră, fără nici un echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa Acta Musei 2002: 369); Din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu 2005: 42).
țapin (Dicționaru limbii românești, 1939)țapín și
sapín n., pl.
e, țapínă și
sapínă f., pl.
e și
ĭ (nsl.
capin, d. germ. carintian
zappin, sapă de înlăturat mărăciniĭ, care vine d. it.
zappa, sapă [de unde și sîrb.
capa, topor], augm.
zappone [de unde sîrb.
cápûn]. Toate dintr´o răd. imitativă din care vine și
țăpoĭ și
zăpsesc și interj.
jap. Bern. 1, 121). Tîrnăcop c´un singur braț (și acela oblic ca să formeze un unghĭ obtuz cu coada), care se bagă pe supt [!] grinzĭ și buștenĭ ca să-ĭ urneștĭ. –
Țapín în Trans.,
sapín îm Ml.,
țapină în Maram. Buc. V.
țiŭ, raz 1 și
pîrghie.țapin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚAPÍN s. n. v. țapină.