șotie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘÓTIE, șótii, s. f. 1. Poznă, năzbâtie, farsă, ghidușie; boroboață, bazaconie.
2. Șiretlic, vicleșug. –
Cf. ucr. šutka.șotie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șótie (-ii), s. f. – Poznă, farsă, ghidușie. –
Var. Mold. șoată. Origine incertă. Pornind de la
șoată, se poate presupune că este o deformație a lui
șoadă „glumă”, de la
șod. Der. din
sl. šŭtŭ „glumeț”,
šutiti „a spune glume” (Tiktin) nu satisface fonetic; cea care se bazează pe
sotea „numele diavolului” (Bogrea,
Dacor., IV, 848) pare mai puțin dubioasă.
șotie (Dicționaru limbii românești, 1939)șótie f. (cp. cu
șoaldă, șodenie și cu rut.
šurka, glumă).
Mold. Munt. Poznă, farsă, păcăleală:
a face cuĭva o șotie. – Și
șoată, pl.
e (Nț.).
șotie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șótie (
pop.,
fam.)
(-ti-e) s. f.,
art. șótia (-ti-a), g.-d. art. șótiei; pl. șótii, art. șótiile (-ti-i-)șotie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘÓTIE, șotii, s. f. 1. Poznă, năzbâtie, farsă, ghidușie; boroboață, bazaconie.
2. Șiretlic, vicleșug. —
Cf. ucr. šutka.șòtie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șòtie f.
1. Mold. poznă:
cine mi-a făcut șotia? CR.;
2. șiretlic;
smeul începuse a umbla cu șotia ISP. [Cf. rus. ȘUTŬ, nebun].