șugubină - explicat in DEX

șugubină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȘUGUBÍNĂ, șugubine, s. f. 1. (Înv.) Păcat grav; nelegiuire, crimă. 2. Amendă percepută în timpul evului mediu, în țările românești, pentru omucidere, tâlhărie sau adulter. 3. (Reg.) Necaz, nenorocire. ◊ Expr. A da (sau a fi) de șugubină = a da (sau a se face) de rușine, a (se) face de râs, de ocară. – Din sl. dušegubina.

șugubină (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
șugubínă, -e, (șugubdină), s.f. – Necaz, nenorocire, groază: „Lasă pușca-n șugubdină, / Vin' acas' pe-o săptămână” (Bârlea 1924 I: 100). „Mănânce-te șugubina, bida!” (Faiciuc 1998: 96). În expr. a fi de șugubină = a fi de groază, de râs, de mirare (Bârlea 1924). – Din sl. dušegubina (DEX).

șugubină (Dicționaru limbii românești, 1939)
șugubínă f., pl. ĭ și e (din deșugubină, supt [!] infl. luĭ a șugui, ĭar silaba inițială a căzut pin [!] confuziune cu de). Vechĭ. Amendă p. o crimă. Azĭ. Est. Fam. Poznă, boață încurcătură. A da pe cineva de șugubină, a-l băga în belea.

șugubină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
șugubínă (înv., reg.) s. f., g.-d. art. șugubínei; pl. șugubíne

șugubină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
șugubină f. 1. od. V. deșugubină; 2. amendă pentru o crimă: pentru această vină a lor le au luat Pătrașcu Vodă trei șugubini BĂLC.; 3. azi, Munt., bocluc, pocinog: a dat de șugubină. ISP. [V. deșugubină: silaba inițială a căzut prin confuziunea cu prep. de].

șugubină (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȘUGUBÍNĂ, șugubine, s. f. 1. (înv. și reg.) Păcat grav; nelegiuire, crimă. 2. Amendă percepută în Evul Mediu, în Țările Române, pentru omucidere, tâlhărie sau adulter. 3. (Reg.) Necaz, nenorocire. ◊ Expr. A da (sau a fi) de șugubină = a da (sau a se face) de rușine, a (se) face de râs, de ocară. — Din sl. dušegubina.