șubă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘÚBĂ, șube, s. f. Haină largă și lungă, cu guler mare, căptușită cu blană și purtată mai ales de bărbați. ♦
P. gener. Haină groasă căptușită cu blană. – Din
scr. šuba, magh. suba.șubă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)șubă, șube s. f. (intl.) limbă.
șubă (Dicționaru limbii românești, 1939)șúbă f., pl.
e (sîrb. rut. rus.
šúba, șubă, blană, pol.
szuba, ung.
suba, d. mgerm.
schûbe, rochie de ceremonie, bav.
schauben, manta bărbătească de ceremonie. Tot de aicĭ:
gĭubea, jupă, zăbun). Manta mare blănită (de ex. de șezut în trăsură pe mare ger).
Ban. Suman.
șubă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șúbă s. f.,
g.-d. art. șúbei; pl. șúbeșubă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șubă f. haină căptușită cu blană: șuba Oltenilor are un guler mare, care atârnă pe spate și care se ridică împrejurul capului pe timp rece. [Slav. ȘUBA].
șubă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘÚBĂ, șube, s. f. Haină largă și lungă, cu guler mare, căptușită cu blană și purtată mai ales de bărbați.
P. gener. Haină groasă căptușită cu blană. — Din
sb. šuba, magh. suba.