șperțui(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) ȘPERȚUÍ,șperțuiesc, vb. IV. Tranz. A da șperț; a mitui. – Șperț + suf. -ui.
șperțui(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) șperțuí(a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șperțuiésc, imperf. 3 sg. șperțuiá; conj. prez. 3 să șperțuiáscă
șperțui(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) ȘPERȚUÍ,șperțuiesc, vb. IV. Tranz. A da șperț; a mitui. — Șperț + suf. -ui.