șperțar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘPERȚÁR, -Ă, șperțari, -e, s. m. și
f. Persoană care obișnuiește să primească sau să pretindă șperț. –
Șperț +
suf. -ar.șperțar (Dicționaru limbii românești, 1939)șperțár, -ă s. Acela care primește șperț.
șperțar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șperțár (
fam.)
s. m.,
pl. șperțárișperțar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘPERȚÁR, -Ă, șperțari, -e, s. m. și
f. Persoană care obișnuiește să primească sau să pretindă șperț. —
Șperț +
suf. -
ar.