șorecar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘORECÁR s. m. v. șoricar.șorecar (Dicționaru limbii românești, 1939)șorecár (vest) și
șoricar (est) m. Un fel de cîne [!] foarte nervos și vioĭ care prinde șoaricĭ, guzganĭ și alte animale care trăĭesc pin [!] găurĭ (fr.
terrier și
fox-terrier). Uligaĭe, un fel de ulĭ care prinde șoarici (
búteo). – Fem.
-icăreasă, pl.
ese.șorecar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șorecár (pasăre)
s. m.,
pl. șorecári șorecar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șorecar m. pasăre din ordinul răpitoarelor care se hrănește cu șoareci (
Buteo).
șorecar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘORECÁR s. m. v. șoricar.