șopruț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘOPRÚȚ, șopruțuri, s. n. Diminutiv al lui
șopru. [
Pl. și:
șopruțe] –
Șopru +
suf. -uț.șopruț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șoprúț (
reg.)
(șo-pruț) s. n.,
pl. șoprúțuri/șoprúțeșopruț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘOPRÚȚ, șopruțuri, s. n. (
Reg.) Diminutiv al lui șopru. [
Pl. și:
șopruțe] —
Șopru +
suf. -
uț.