șoarece - explicat in DEX

șoarece (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȘOÁRECE, șoareci, s. m. Animal mic din ordinul rozătoarelor, de culoare cenușiu-închis, cu botul ascuțit și cu coada lungă și subțire (Mus musculus). ◊ Șoarece de bibliotecă = se spune despre o persoană care își petrece cea mai mare parte a timpului prin biblioteci, citind și studiind. Șoarece de birou = birocrat. ◊ Expr. A trăi (sau a se iubi, a se avea) ca mâța (sau ca pisica) cu șoarecele, se spune despre două persoane care nu se pot suferi, care se ceartă întruna. I-au mas șoarecii în pântece (sau burtă), se spune despre un om foarte flămând. A se juca (cu cineva) ca mâța (sau ca pisica) cu șoarecele = a-și bate joc de cineva, ținându-l într-o situație incertă. În gaură (sau în bortă) de șoarece = în cea mai ferită, mai dosnică ascunzătoare, în gaură de șarpe. ◊ Compus: Șoarece de câmp = mic rozător de câmp care face mari stricăciuni în culturi (Apodemus agrarius); șoarece de pădure = animal rozător care trăiește în pădure (Apodemus sylvaticus). [Var.: șoárec s. m.] – Lat. sorex, -icis.

șoarece (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
șoarece șoareci s. m. (reg.) apelativ folosit între prieteni.

șoarece (Dicționaru limbii românești, 1939)
șoárece (vest) și șoárice (est) m. (lat. sórex, sóricis, vgr. ῾ýrax; it. sorcio, sp. sorce. Pv. soritz și fr. souris d. lat. sorex, *soricis. Din sorex s´a făcut rom. direct șoarice din cauza lungimiĭ luĭ o, apoĭ cĭoarice, ca și´n cimpoĭ, cĭutură, căcĭulă, cĭut, cepeleag). Un cŭadruped rozător care trăĭește în găurĭ pe lîngă om orĭ pe la cîmp (mus músculus). E cel maĭ mic mamifer. Fig. A trăi ca șoaricele cu pisica, a nu trăi în pace cu cineva. – În nord și șoaric și cĭoarice. V. guzgan, gîndac, șomîc.

șoarece (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
șoárece s. m., pl. șoáreci

șoarece (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
șoarece m. mic cuadruped rozător și foarte stricăcios unde se încuiba. [Lat. SORICEM].

șoarece (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȘOÁRECE, șoareci, s. m. Animal mic din ordinul rozătoarelor, de culoare cenușiu-închis, cu botul ascuțit și cu coada lungă și subțire (Mus musculus). ◊ Șoarece de bibliotecă, se spune despre o persoană care își petrece cea mai mare parte a timpului prin biblioteci, citind și studiind. Șoarece de birou = birocrat. ◊ Expr. A trăi (sau a se iubi, a se avea) ca mâța (sau ca pisica) cu șoarecele, se spune despre două persoane care nu se pot suferi, care se ceartă întruna. I-au mas șoarecii în pântece (sau burtă), se spune despre un om foarte flămând. A se juca (cu cineva) ca mâța (sau ca pisica) cu șoarecele = a-și bate joc de cineva, ținându-l într-o situație incertă. În gaură (sau bortă) de șoarece = în cea mai ferită, mai dosnică as¬cunzătoare, în gaură de șarpe. ◊ Compus: Șoarece-de-câmp = mic rozător de câmp care face mari stricăciuni în culturi (Apodemus agrarius); șoarece-de-pădure = animal rozător care trăiește în pădure (Apodemus sylvaticus). [Var.: șoárec s. m.] — Lat. sorex, -icis.