șoaptă - explicat in DEX

șoaptă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȘOÁPTĂ, șoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată, șoptire; p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe șoptite. ◊ Loc. adj. și adv. În șoaptă = încet, în taină, abia auzit. ♦ Murmur de glasuri care șoptesc; fig. susur, freamăt, șopot. 2. (La pl.) Calomnii, bârfeli, clevetiri. – Din șopti (derivat regresiv).

șoaptă (Dicționaru limbii românești, 1939)
șoáptă și (vechĭ) șóptă f., pl. e (d. șoptesc). Vorbă șoptită: am auzit o șoaptă. Fig. Vorbă aruncată în ascuns: șoaptele calomniatorilor.

șoaptă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
șoáptă s. f., g.-d. art. șoáptei; pl. șoápte

șoaptă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
șoaptă f. 1. acțiunea de a șopti: zice în șoapte; 2. susur: șoapta frunzelor OD. [Tras din șoptì].

șoaptă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȘOÁPTĂ, șoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată, șoptire; p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe șoptite. ◊ Loc. adj. și adv. În șoaptă = încet, în taină, abia auzit. ♦ Murmur de glasuri care șoptesc; fig. susur, freamăt, șopot. 2. (La pl.) Calomnii, bârfeli, clevetiri. — Din șopti (derivat regresiv).